Istoric

De la prima menționare la Gheorghe Ghica

Menționarea orașului Târgoviște ca și capitală a Țării Românești, alături de Argeș, o face în 1427, în memoriile sale, cruciatul Hans Schiltberger, participant la expediția militară ce s-a încheiat cu înfrângerea de la Nicopole. Dar cum această lucrare a fost editată 31 de ani după acest moment se presupune că în 1396 deja orașu avea fortificații, ca orice capitală a vremii.

În actele interne, Curtea Domnească este atestată în timpul lui Mircea cel Bătrân când, într-un act al fiului și asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, se vorbește despre “[…]însuși orașul domniei mele Târgoviște[…]” (DRH, B, vol.I). Din acest act se poate înțelege că, la acea dată, aici funcționa o reședință voievodală, fortificată desigur. De altfel, săpăturile arheologice confirmă această supoziție, datând perioadei lui Mircea cel Bătrân: o casă, prima biserică-paraclis, o curtină și urme ale unei palisade (palancă) de lemn de mici dimensiuni.

Dezvoltarea și extinderea fortificațiilor se face însă o jumătate de veac mai târziu, după menționarea ca singură capitală a Țării Românești (act emis de Alexandru I (Aldea) din anul1431), posibil în timpul domniei lui Vlad Dracul (după părerea lui Nicolae Constantinescu) sau chiar în timpul lui Vlad Țepeș (în opinia istoricului Tereza Sinigalia). Nicolae Stoicescu afirmă că aceste lucrări s-au desfășurat în două etape: prima, inițiată de voievodul Vlad Dracul, care reface și extinde fortificațiile, iar a doua, în timpul lui Vlad Țepeș, care adaogă turnuri (din prima domnie a acestuia datând Turnul Chindiei) și câteva clădiri utilitare (Biserica “Sf. Vineri”). Oricare ar fi fost etapele acestor lucrări sigur este că, după mijlocul veacului al XV-lea, fortificațiile curții domnești devin cele mai mari din țară, șanțul de apărare, lat de aproximativ 20-24m și adânc de 4m fiind întărit cu pari de lemn dispuși oblic în mal. Un act datat 17 noiembrie 1476 menționează pentru prima oară un pârcălab al cetății ceea ce presupune că, la acea dată, Târgoviște avea un important rol militar.

Spre sfârșitul aceluiași secol se ridică o porțiune de de cca. 20m de zid terminată cu un turn de veghe.

O altă etapă de extindere a fortificațiilor este inițiată la sfârșitul secolului al XVI-lea de către voievodul Petru Cercel care aduce suprafața din interiorul incintei la cca. 29.000m2, suprafața cea mai mare de dezvoltare a întinderii fortificațiilor pe care a avut-o de-a lungul timpului. Totodată, cu această nouă extindere, repară palatul și construiește o serie de utilități absolut necesare, precum apeductul ce aproviziona cu apă palatul și garnizoana.

Totuși perioada maximă de dezvoltare a reședinței voievodale o cunoaște sub domnia lui Matei Basarab care dublează practic grosimea zidurilor, reface șanțul de apărare, ce urmează traseul fortificațiilor lui Petru Cercel. Acest nou șanț, cu o lățime și o adâncime de 3m, era dublat de un val de pământ pe o lungime de 5km peste care se ridica o palisadă de bușteni. Pe zidul de piatră au fost amenajate 10 bastioane de formă rectangulară (astăzi se mai văd urmele a 7 dintre acestea) cu o suprafață de 40x45m. Cele 5 porți de acces în cetate, ce purtau numele localităților spre care se îndreptau drumurile (Buzău, Argeș, Dealu, Câmpulung și București), au fost refăcute din piatră asigurându-le și o camere pentru corpul de gardă. Noile porți erau de formă pătrată, cu latura de 8,5m, iar pe direcția de acces aveau două arcade cu deschiderea de 5m. În ziua de azi se menține în elevație numai Poarta Dealului, iar porțile Câmpulungului și a Bucureștiului fiind descoperite din întâmplare cu ocazia unor lucrări edilitare, ultima fiind reconstituită.

Din nefericire primul care a testat calitatea fortificațiilor a fost însuși Matei Basarab care, în timpul revoltei seimenilor din 1653 “[…]i-au închis porțile și i-au ieșit inainte la șanțul cel mare[…]”, voievodul fiind nevoit să ia cu asalt cetatea.

Urmașul acestuia, Constantin Cârnul, prin soția sa, face câteva înbunătățiri la clădirile din interiorul zidurilor. Dar, după revolta lui Mihnea al III-lea, la cerința expresă a Înaltei Porți, domnitorul Gheorghe Ghica (1659-1660) începe pocesul de demantelare a curții voievodale și demolare a palatului, în dorința de a distruge orice orice fortificații ce ar fi putut sluji în caz de revoltă a voievozilor Țării Românești.

De la Constantin Brâncoveanu până în zilele noastre

Dezvoltarea impresionantă a construcțiilor și a arhitecturii din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu a atins și Curtea Domnească din Târgoviște. Cu încuviințarea otomanilor, marele voievod, reface parțial fortificațiile, dar, în special, se reconstruiesc și dezvoltă palatul voievodal (1695), bisericile (1699) și clădirile utilitare sau decorative (foișorul de piatră din interiorul grădinilor domnești). Cu această ocazie sunt construite în afara zidurilor două dependințe ale palatului: Casa iazagiului și Casa coconilor (1701).

După acestă nouă perioadă de înflorire, odată cu martiriul voievodului canonizat și cu mutarea definitivă a capitalei țării în București, zidurie încep a se deteriora. Războiul ruso-turc din 1736-1739, purtat și pe teritoriu românesc, afectează grav construcțiile, Curtea domnească fiind incendiată, pentru ca mai apoi, un cutremur de pământ să afecteze decisiv ce mai rămăsese din ruinele incintei fortificate. Unele reparații au mai fost făcute de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica între anii 1748-1752 însă de proastă calitate căci boltnițele palatului se surpă în 1785.

Un nou incendiu și cutremur în anul 1803 duc ansamblul arhitectonic la o definitivă ruinare. În 1821, în timpul revoltei Eteriei, Alexandru Ipsilanti, conducătorul eteriștilor, destupă șanțurile de apărare și încearcă a reface vechile fortificații. Tentativa acestuia de a readuce vremurile de glorie ale cetății medievale se spulberă penibil la auzul veștii că armatele otomane se îndreaptă spre Târgoviște când, “[…]au început cu toții a se căpui cu fuga[…]” (Colecția Academiei Române, document CCXCII/1).

Aceste șanturi mai puteau fi văzute până spre sfârșitul secolului XIX fiind studiate și descrise de Cezar Bolliac. Odată cu trecerea timpului și cu dezvoltarea urbană șanțurile, ca și zidurile incintei, sunt astupate, fiind construite peste aceste vestigii clădiri aducând pagube ireparabile sitului. Ultimele lucrări importante de restaurare și conservare a ruinelor se fac în anul 1961, când, rămășițele vechilor fortificații, sunt date circuitului turistic cu actualul aspect. După această dată nu au mai avut loc decâ acțiuni de sondaje arheologice și minore lucrări de conservare și amenajare.